Ca toate celelalte muzee și instituții culturale (și nu numai!), MARe/Muzeul de Artă Recentă și-a închis porțile pe perioada stării de urgență. Doar că un muzeu de artă nu se închide atât de simplu. Îi poți înceta activitatea cu publicul, dar nu-l „închizi”. Pentru că înainte de a fi un spațiu de expunere, de prezentare către public a unor lucrări de artă, potrivit unei/unor viziuni curatoriale, muzeul este un spațiu de găzduire a respectivelor obiecte de artă. Iar cerințele, în acest sens, sunt extrem de precise: temperatura, umiditatea, lumina, toate trebuie să fie fixate la parametrii optimi. Nu poți opri curentul într-un muzeu de artă! Nu poți renunța nici la serviciile de pază și de securitate, la plata asigurărilor, la serviciile juridice, de contabilitate, la serviciile de mentenanță. Ba am putea observa că atunci se intensifică activitatea administrativă, se fac reparații, corecturi, amenajări. Un muzeu de artă este activ întotdeauna, inclusiv în afara orelor de program sau în situații de urgență.
Pe scurt, din punct de vedere administrativ, logistic, economic sau financiar, din punct de vedere al cercetării, conservării și (desigur!) al comunicării, un muzeu de artă funcționează exact atâta timp cât ființează ca atare. Așadar, închiderea temporară a MARe/Muzeul de Artă Recentă, pe perioada celor două luni de stare de urgență, nu a însemnat nicidecum închiderea activității muzeului sau „oprirea” ca dintr-un buton a funcționării acestuia.
Și totuși, ce să comunici publicului de vreme ce expozițiile sunt ascunse de uși încuiate, evenimentele punctuale (de poezie, de film, vernisajele etc.) sunt anulate sau amânate? Ce mai rămâne din profilul public, vizibil al unui muzeu? Nu cumva a devenit doar o versiune mai pretențioasă a propriului depozit? Nicidecum, pentru că un muzeu este conceput pentru a fi vizitat, spre deosebire de depozit, rezervat doar echipei și specialiștilor invitați/acreditați. Și, în plus, face lucruri. Organizează evenimente. Se „mișcă”.
MARe nu a stat în perioada închiderii sale. Dimpotrivă. Încă de la începutul stării de urgență, muzeul a găzduit un eveniment. Fără public. Sau cu public virtual. „Fugit de-acasă. Gorzo la MARe” a fost o acțiune a artisului Dumitru Gorzo care, timp de mai bine de o săptămână (între 21 și 27 martie – perioada a debutat chiar cu ziua lui de naștere!), s-a refugiat în muzeu, unde a observat lucrările, unde a produs lucrări noi, inedite (multe dintre ele urmând să figureze într-un catalog), unde a „intervenit” (tot virtual) pe lucrările expuse, într-un soi de „vandalism” critic. Desigur, nici o lucrare nu a avut de suferit la propriu. Documentându-și video și în desen perioada de auto-carantinare la MARe, Dumitru Gorzo a fost deopotrivă artist și vizitator, „activând” muzeul când toate lucrurile păreau să facă acest lucru imposibil.
Tot în perioada de închidere, Ioana Șerban și Cristian Vechiu, curatori ai muzeului, au fost ghizii unui public virtual, pe un traseu ideal în MARe. „Una pe zi” a fost un proiect maraton. Pariul curatorilor a fost dublu: pe de o parte să producă texte inedite de prezentare a lucrărilor din colecția permanentă (adică să nu repete ceea ce era deja publicat în catalogul oficial al colecției), pe de altă parte să prezinte lucrările într-o ordine anume, prin care să introducă privitorul (cititor!) în ordinea intimă și în secretele conceptului curatorial care stau la baza expoziției. Au rezultat 82 de texte inedite despre cele 123 de lucrări ale celor 82 de artiști prezentați în tot atâtea zile. Toate textele au fost scrise de cei doi curatori, exceptând unul singur, produs de Dan Popescu, invitat special atunci când „traseul” a ajuns în dreptul lucrării lui Gili Mocanu.
„Singur în MARe” reprezintă o serie de 13 filme scurte, de prezentare, în care Erwin Kessler, istoric al artei și directorul muzeului, a vorbit despre câte o lucrare și despre câte un artist din colecția permanentă, ultimele fiind dedicate acelor lucrări care pot fi văzute din stradă, fără a fi nevoie să pătrunzi în muzeu. Iar „Dincolo de Carantina de fier” a constat într-o miniserie de mărturii video ale câtorva dintre artiștii care au participat la expoziții ale muzeului (inclusiv temporare).
Spre final, când deja muzeele aveau dreptul de a se redeschide pentru public (în condiții extrem de bine specificate), MARe (care s-a redeschis nu imediat după 15 mai, ci pe data de 24 mai) a ales să iasă din starea de urgență tot cu o „auto-izolare” în muzeu a unor artiști. De data aceasta vorbim despre coregrafii Cosmin Manolescu și Andreea Belu. „Eventually, in the end everything will make sense” este evenimentul de debut al stagiunii „Dans la MARe”, un proiect cultural inițiat de Cosmin Manolescu, la invitația muzeului MARe. Este produs de Fundația MARe, în parteneriat cu Goethe-Institut Bucuresti, Fundatia Gabriela Tudor și Muzeul de Arta Vizuala Galati și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și de Centrul Cultural Expo Arte aflat în subordinea Primăriei Municipiului București.
Gândit inițial ca o săptămână de repetiții (17-24 mai) în liniștea unui muzeu închis, „Eventually, in the end everything will make sense” a devenit un mini-spectacol zilnic, la care spectatorii puteau participa din stradă, urmărind prin pereții vitrați ai parterului muzeului performance-ul celor doi artiști. Un performance la care puteau participa, apropiindu-se cât de mult sau chiar interacționând prin geam.
„Sejur la MARe. Valul negru” a fost evenimentul formal, de redeschidere a muzeului pentru public, primul episod dintr-o serie în care lucrări provenind din colecții private sunt „invitate” la MARe pentru a fi expuse, fie prin înlocuirea altei lucrări de același artist, fie pentru a se adăuga acesteia (sau acestora). Pe 24 mai a fost vorba despre o lucrare de Roman Cotoșman, împrumutată de la colecționarul Marius Niculescu.
Unde e comunicarea aici, aș putea fi întrebat? Peste tot, dar fără să fie totul. Paradoxal, perioada de închidere nu a presupus o scădere a activității de comunicare, ci o intensificare a acesteia, atât ca frecvență, cât și din punct de vedere al complexității. Aceste proiecte au presupus, toate, o muncă de echipă în contextul în care echipa nu se mai putea reuni la propriu. Au însemnat ședințe online, deplasări cu declarații, activități „live” realizate în viteză, comprimate în intervale de timp mult mai scurte.
În termeni de comunicare, cele două luni de închidere au însemnat mai mult ca oricând atât formă, cât și conținut. Înregistrările și editările video au crescut ca pondere și ca importanță, ceea ce a făcut să reconsiderăm rolul canalului nostru de YouTube. La fel, acolo unde a fost cazul, transmisiile live au recuperat ceva, fie și aparent, din contactul nemijlocit (măcar în termeni de timp, dacă nu de spațiu) între artiști (implicit muzeu) și public.
Am început să luăm mai în serios în calcul faptul de a promova și produsele originale de la Shopul muzeului (chiar dacă acest lucru se va întâmpla abia de acum înainte).
Sigur, pagina noastră de Facebook a rămas cel mai important mijloc de comunicare cu publicul. Dar, într-o perioadă când toată lumea este refugiată pe rețelele de socializare, crește și competiția. Noi ne mândrim însă că avem o comunitate de urmăritori (atât pe Facebook, cât și pe Instagram) care s-a dezvoltat organic. Acest lucru s-a văzut. Și în astfel de perioade realizezi mai mult ca oricând că ceea ce considerai ca fiind normal, a devenit, deodată esențial! Da, este esențial să răspunzi la comentarii, să mulțumești pentru un share, să inviți să aprecieze pagina o persoană ca s-a manifestat pe o postare, dar nu a optat să urmărească pagina ca atare. Este esențial să identifici, să stabilești și să menții un ritm al postărilor, evitând cu strictețe să nu devii nici prea „mut”, dar nici prea „gălăgios”. Atunci când onlineul e singura „realitate”, te porți ca atare.
Pe scurt, pe tot parcursul stării de urgență, MARe nu s-a „reinventat”. Pur și simplu nu a avut nevoie. Doar și-a descoperit o latură nouă. Deși, muzeu privat fiind, a resimțit din plin efectele închiderii. Cât despre comunicare… nu s-a „închis” niciodată. Nici n-avea cum. Comunicarea se închide atunci când un muzeu nu mai funcționează. Iar MARe, după cum am arătat, nu știe să nu funcționeze.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.