Răzvan Ion

 

EDIT YOUR FUTURE

 

 

Moralitatea cetățeanului rezidă în conștiința că siguranța noastră colectivă este mai importantă decât orice supraviețuire. Dacă moralitatea ar fi considerată o simplă plăcere individuală, atunci supraviețuirea ar deveni într-adevăr îndoielnică. O societate de spectatori fără niciun fel de feedback moral este o societate înghețată, lipsită de orice posibilitate de progres. Revolta, vocea ridicată, cu sau fără un răspuns imediat din partea autorităților, sunt necesare în procesul construirii unei democrații, a unei societăți puternice care să se sprijine pe practica solidarității. În aceeași logică, ce ar fi lumea în care trăim fără fricțiunile academice la nivel teoretic provocate de interpretarea diferită, antagonistă chiar, a unor concepte?

Bienalele ar trebui văzute ca inițiative independente ale societății civile, distanțate conștient de calculele scenei artistice globale. Multe bienale s-au născut din conflicte continue care au produs cunoștințe conceptuale, vizuale și funcționale,  care ne-au oferit puncte de vedere multiple.

Când se ia decizia organizării unei bienale în epoca post-adevărului – termenul prin care este descrisă acum criza globală – nu încape îndoială că artiștii și curatorii cred în faptul că producțiile și expozițiile de artă contemporană sunt o modalitate esențială de răspuns la problemele și preocupările socio-politice și culturale și oportunitatea cea mai provocatoare de a comunica cu societatea spectacolului.

În epoca post-adevărului, se crede că adevărul nu este doar fabricat sau manipulat, ci și că importanța lui este minoră. Scopul puterii politice și a rețelelor sale pare să fi devenit acela de a crea o imagine neautentică a lumii, fără nevoia de a fi convingătoare, ci mai degrabă cu intenția de a slăbi judecata, de a întări prejudecățile și de a genera emoție. Sursele de știri controlate de forțele politice creează informații derutante în care înșelătoria, relatările false și bârfa circulă rapid. Falsurile lansate online se pot transforma ușor în aparențe ale adevărului. În consecință, în calitate de curatori și organizatori de bienale, credem cu tărie că lucrările de artă contemporană – cu rolul lor de căutare a adevărului, de a pune întrebări și de a inova – au puterea să intre fără rezerve în acest vârtej al post-adevărului și să dea totul peste cap.

 

Aga Ousseinov, Nándor Angstenberger, Bucharest Biennale 8, foto: Cătălin Burcea.

 

Din motive similare, în ultimele două decenii s-a remarcat că mai ales orașele mici, nu metropolele, arată dorința de a organiza bienale. Dincolo de beneficiile economice și turistice, ar trebui să ne concentrăm asupra înțelesului provocator al „expozițiilor”, adică acela de a provoca gândirea critică prin forme de artă supuse analizei publicului; acela de a aduce pe scenă o producție verbală, vizuală sau tangibilă; de a provoca o confruntare cu opinia publică și de a crea un spațiu comun de discuții în care publicul pasiv să fie provocat să participe la dezbatere. Expozițiile sunt prezentate de bună voie privirii publicului și centrelor de putere manipulatoare ale ordinii sociale și politice.

Dacă arta este răspunsul, atunci întrebarea este cum poate fi făcut capitalismul mai frumos. Și totuși,  arta modernă nu înseamnă doar frumusețe. Înseamnă și funcție. Care e funcția artei într-un capitalism dezastruos? Arta contemporană se hrănește cu firimiturile unei masive redistribuiri „pe scară largă dinspre bogați spre săraci, realizată printr-o luptă în jos între clasele sociale” (David Harvey). Producția de artă tradițională ar putea servi drept model pentru noii îmbogățiți, un model creat prin privatizare, expropriere și speculație. Sigur că există exploatare și în cadrul sistemului artistic, există și aici lucrători (artiști) exploatați. Cu toate acestea, prin instituțiile sale, arta politică se poate concentra pe un nou model de ordine socială, de vreme ce a generat deja un model practicat și exploatat (Boris Groys). Așa cum observa Hannah Arendt, nu trebuie să creăm o nouă clasă, ci mai degrabă să le respingem pe toate. Ar trebui să înțelegem spațiul artistic ca pe unul politic, nu ca pe unul care reprezintă situații politice din alte domenii. Arta nu e detașată de politic; politica ei rezidă în producție, distribuție și în felul în care e percepută. Dacă acceptăm asta ca pe un adevăr, poate vom depăși modestia politicii de reprezentare și vom lansa un nou fel de politică, una care deja există, în fața noastră, așteptând să fie adoptată.

 

O expoziție este și o forță în sine. Această seducție a jocurilor de putere face bienalele atât de dorite. Rolul artistului și al curatorului de bienală într-o perioadă a polarizării sociale, a răsturnărilor politice, a catastrofelor ecologice și a presiunilor de tot felul este de a răspunde oferind multiple căi de a provoca noi tipuri de gândire critică, prin operele de artă selectate.

Sunt de părere că forța unei expoziții rezidă în atitudinea colectivă și în colaborarea artiștilor, curatorilor și organizatorilor, chiar și atunci când, în condiții de lucru tensionate, pot apărea dispute sau conflicte inevitabile între ei. Dacă oamenii se așteaptă să-și recupereze, să-și restabilească și să-și recalibreze judecata, sensibilitatea și cunoștințele prin operele de artă, planificarea colectivă și cooperantă, unitatea conceptuală, logică și funcțională a unei bienale garantează influența de durată a expozițiilor în subconștientul privitorilor.

Tranziția criticilor instituționali din mediul academic către structuri autonome este mai mult decât binevenită în contextul transformării începute deja în comunicarea critică. Acolo găsim resursele necesare pentru a depăși momentul de simplă contemplare a situației, posibilitatea de a construi situații și capacitatea pentru structurile publice de a-și manifesta activ propriul aport critic, care poate funcționa ca o instituție alternativă la formele clasice de reglementare. Dispunem de resursele de a ne privi viitorul; trăim într-o perioadă în care actul artistic poate legitima cel mai bine tipul de poziționare de care are nevoie o entitate holistică și hegemonică.

Când suntem de acord cu faptul că o revoluție nu este o formă de rezistență, ci mai degrabă un catalizator în procesul social, atunci nu va mai fi nevoie de victime inocente și nici nu vor mai exista daune colaterale. Pe măsură ce hegemonia asimilează toate modurile noastre de expresie, am putea identifica în structura ei posibilitatea de a translata multi-culturalismul politicilor guvernamentale în comunicarea civică, abătând falsa globalizare concentrată pe economia de piață și generarea capitalului virtual poli-centralizat spre o globalizare a comunicării critice benefică tuturor micro-societăților.

Implicațiile artei sunt într-adevăr insondabile și, până la un punct, arta poate fi pusă la adăpost în ce privește alte valori precum utilitatea, suveranitatea, estetica și mesajul ei. Totuși, dacă arta însăși intră în conflict cu aceste valori, vor apărea întrebări cu adevărat fundamentale.

De ce avem nevoie astăzi? De un stat minimal? De un stat al egalității de șanse? De un post-stat? Cum intervin rolul și metodologia artei? Ar putea fi arta un instrument al luptei, al progresului și al dezbaterii?

Notă: „Edit Your Future” a fost titlul și conceptul Bucharest Biennale 8, curatoriată de Beral Madra & Răzvan Ion. Articolul de față include fragmente din textul original conceput împreună cu Beral Madra.

Articol în limba engleză în original, publicat în MaHKUscript. Journal of Fine Art Research, în noiembrie 2019.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.