După Revoluția din 1989, artele vizuale precum și reflectarea lor în media au intrat, în mod evident, într-o nouă eră. Redobândirea libertății, dispariția cenzurii și a normelor ideologice impuse creatorilor, emisia non-stop a televiziunii publice, au adus un val imens de entuziasm și de speranță. S-au născut rapid proiecte artistice, s-au pus bazele, din păcate pentru scurt timp, unei foarte necesare forme de solidaritate de breaslă. Pe de altă parte, jurnalismul cultural, în toate formele lui, s-a văzut dintr-odată în situația de a opera procese de selecție în ceea ce privea oglindirea activității artistice, a evenimentelor breslei și a personalităților creatoare, în produsele media. Oferta devenise, dintr-odată, extrem de bogată și de ispititoare, iar cerberii culturii dispăruseră ca și cum nici nu existaseră vreodată.
Din 1995, anul debutului meu în televiziune, mi s-a oferit prilejul, ca tânăr redactor, iar apoi ca realizator, ca istoric și critic de artă, pe de altă parte, să pun în dialog aceste două limbaje (comentariul de artă și prelucrarea imaginii de televiziune), cu o deschidere pe care nu mi-aș fi putut-o imagina cu șase-șapte ani mai înainte. În anul angajării mele la Televiziunea Română, îmi amintesc de existența a două emisiuni de artă plastică, realizate de Ruxandra Garofeanu și de regretata Maria Magdalena Crișan. Aveau format reportaj și abordau subiecte din prezentul imediat al activității artistice. Acopereau o largă paletă de expresii artistice și informau cu profesionalism publicul, pe atunci încă interesat de cultură. Îmi aduc aminte și de existența unei rubrici cvasi-constante, un fel de jurnal al galeriilor, prezent în cadrul Actualităților, precum și de alte emisiuni, de tipul portret de artist, realizate în cadrul Redacției Cultură-Religie.
După o scurtă perioadă în care mi-am exersat sporadic, cu mari sincope, abilitățile de redactor de emisiuni dedicate artelor vizuale, am avut șansa unei experiențe cu totul speciale, care a rămas unică, o experiență totală, intensă, dar din păcate curmată chiar în momentul când ar fi putut deveni un reper. În 1997, marea retrospectivă Corneliu Baba de la Muzeul Național de Artă îi atrăgea atenția inegalabilului om de televiziune și om de cultură Iosif Sava. Nu mai puțin, maestrul se lăsase cu totul cucerit de expoziția personală de sculptură Relicvarii a lui Laurențiu Mogoșanu, de la Galeria Catacomba, un proiect al pictorului academician Sorin Dumitrescu. Folosindu-se ca pretext de ambele evenimente culturale (în cel mai adevărat sens al cuvântului), Iosif Sava a dedicat o ediție specială a Seratei muzicale TV unei confruntări directe între artiști și critici de artă din generații diferite, găzduită chiar în Galeria Catacomba și având ca background lucrările lui Laurențiu Mogoșanu. Fără vreun „preaviz”, am fost destul de abrupt invitată să particip la emisiune în dublă calitate: ca redactor și ca reprezentant al generației tinere de critici. Pusă față în față cu reprezentanții generației consacrate m-am folosit de prilej pentru a susține că tinerii critici, ca și tinerii artiști, au nevoie de susținerea profesorilor și a confraților deja afirmați. Emisiunea a stârnit polemici, așa cum însuși realizatorul ei își propusese. Consecința imediată în plan profesional a fost că, la sfârșitul lui 1997, primeam la fel de abrupt invitația de a organiza, în cadrul Seratei muzicale TV, un vernisaj live, cu un artist contemporan invitat și care să fie promovat prin intermediul propriilor lucrări, panotate într-o mini-expoziție, care la rândul ei urma să devină cadrul Seratelor, într-unul dintre Studiourile 1, 2 sau 3 ale Televiziunii Române. Am fost sedusă de provocare și am reușit, ajutată de sculptorul Alexandru, în calitate de voluntar într-un proiect de-a dreptul nebunesc, să organizez, timp de cinci luni, sâmbătă de sâmbătă, un astfel de vernisaj în cadrul Seratei. Au fost, probabil, cele mai frumoase momente trăite ca jurnalist de televiziune. Pensionarea forțată și apoi dispariția bruscă a lui Iosif Sava au provocat moartea unui proiect inedit, care începuse să prindă contur și consistență. Obiectiv vorbind, acum, după mai bine de două decenii, cred că se poate vorbi, din punctul de vedere al jurnalismului cultural de televiziune, despre epoca Iosif Sava – când cuvintele-cheie erau profesionalismul, talentul autentic, valoarea și responsabilitatea gestului creator, al artistului și al teleastului, deopotrivă – și cea de după el, cu opusul acestor valori, pe care maestrul o presimțea și o deplângea.
Un alt moment de grație pentru jurnalismul cultural în ansamblu l-a reprezentat înființarea, pe 26 aprilie 2002, a unui nou canal al televiziunii publice, TVR Cultural. În mod firesc, artele vizuale și-au aflat și în acest canal de nișă locul meritat. Generația mea venea „la putere” și eram foarte bucuroasă de faptul că direcția TVR Cultural îi era încredințată scriitoarei și realizatoarei Daniela Zeca Buzura, o congeneră cu care am comunicat și am colaborat impecabil. Au urmat ani rodnici în emisiuni de arte vizuale ce mi-au fost încredințate aproape în totalitate. Mai întâi am realizat documentarul Pictori români, o incursiune în istoria artei moderne, menită să aducă pe micul ecran biografia și creația celor mai importanți artiști ai penelului, cu sprijinul muzeelor de artă. În paralel, la un moment dat, am derulat un alt proiect de televiziune dedicat actualității plastice și intitulat Rogvaiv. Avea format multiplu: reportaj, știre, cronică de expoziție, portret de artist. O altă emisiune difuzată pe TVR Cultural, pe care am îndrăgit-o în mod special, a fost documentarul „Frontierele privirii”, a cărui tematică s-a extins și asupra arhitecturii ca expresie vizuală. În primul deceniu al secolului XXI mai existau pe TVR Cultural și alte emisiuni de tip magazin care includeau și o rubrică de artă plastică. În acea perioadă mai realiza emisiuni de profil și Carmen Bărbulescu. Mi se pare important de subliniat că până în 2013, anul cel mai negru din istoria postdecembristă a TVR, redactorii erau specializați. Nu putea realiza oricine o emisiune muzicală sau una de literatură, de teatru ori de arte vizuale, cum se întâmplă în prezent. Mare „reformă” a televiziunii publice a urmărit de fapt să elimine specializările, implicit profesionalismul, uneori chiar obligându-i pe redactori sau realizatori să facă emisiuni fără nici o legătură cu competența lor. Începea era mediocrității, considerată calitate esențială pentru a fi pe gustul unui public din ce în ce mai puțin instruit. 2013 a fost și începutul sfârșitului canalului TVR Cultural, desființat la foarte scurt timp după aceea. Televiziunile private s-au înmulțit la un moment dat, dar arareori cultura în ansamblu, artele vizuale în particular și-au aflat loc printre formatele acestora. În prezent, cultura a dispărut aproape total de pe micile ecrane, excepție făcând unele emisiuni de pe TVR 2, care a preluat într-o oarecare măsură, mai degrabă mascat, rolul pe care l-a jucat mai bine de un deceniu postul TVR Cultural.
Din 1996, în paralel cu activitatea de teleast, am început să public cronică plastică, interviuri cu artiști și reportaje a căror tema erau simpozioanele de creație, în revistele culturale: Contemporanul, Literatorul, Azi Literar, ArtPanorama, Museion (revista Muzeului Literaturii Române), mai târziu și în altele. Erau destul de multe astfel de publicații culturale, în orașele importante ale țării, iar informația circula astfel neîngrădită și cu repeziciune, chiar dacă ne aflam abia în zorii erei digitale. După trei decenii, mai există foarte puține reviste culturale, unele sunt accesibile doar (sau mai ales) în format digital și acestea supraviețuiesc anevoios din două motive principale: subfinanțarea cronică și dezinteresul cvasi-generalizat pentru cultură, manifestat pe fondul unei decăderi abrupte a societății românești, în ansamblu. Așadar, artele vizuale sunt tot mai puțin prezente în paginile tot mai rarelor publicații culturale, pentru că cele special dedicate lor au dispărut de mult. Excepție face fantomatica revistă Arta. Doar câteva reviste de cultură importante mai apar la chioșcurile de vânzare a presei, în capitală, și acestea în tiraje minuscule: Contemporanul, Observator cultural, România literară. Rubricile dedicate artelor vizuale au rămas în sumarul lor, permanente. Cu siguranță, astfel de publicații cu tradiție se luptă pentru existență și în alte orașe cu statut de centru cultural.
Am fost și redactor de radio în perioada anilor 2000-2004, când am realizat câteva emisiuni de arte vizuale la Radio România Internațional. Din toată media românească, cred că radioul public rămâne cel în care artele vizuale au fost reprezentate tot timpul, fără sincope. Se cuvine să amintesc emisiunile de profil realizate timp de mai multe decenii de criticul de artă Aurelia Mocanu. În prezent, numele criticului de artă Roxana Păsculescu, realizator la Radio România Cultural, este cel de care se leagă actualitatea artelor vizuale. Se pare că, dintre toate limbajele media, radioul a rămas cel mai conservator în abordarea și promovarea fenomenului cultural. Rubrici dedicate evenimentelor din zona artelor vizuale sunt prezente, uneori, și pe canalul Radio România Actualități și, extrem de rar, pe posturile de radio private.
Un aspect care merită menționat măcar în treacăt este legat de posturile de televiziune private regionale unde, mult mai adesea, dar din păcate fără acoperirea corespunzătoare, artele își află locul necesar și binemeritat.
După trei decenii de libertate, concluziile care se pot trage în privința relației dintre mass media și artele vizuale nu sunt prea încurajatoare. Entuziasmul de care aminteam la început, specific primului deceniu de după Revoluția din 1989, a dispărut demult și a lăsat locul blazării. Cultura în general, artele vizuale în particular, reprezintă o nișă din ce în ce mai restrânsă. Iar efectele sunt vizibile pretutindeni în plan social.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.