Ioana Vlasiu

 

MUZEELE ȘI ARTA CONTEMPORANĂ ÎN POSTCOMUNISM.

CÂTEVA REPERE

 

România postcomunistă moștenea o rețea vastă de muzee la nivelul întregii țări, de la muzee specializate pe un singur domeniu (artă, istorie, științe naturale, etnografie), la muzee județene care conțineau secțiuni pentru câteva sau pentru toate aceste discipline. Organizate la începutul anilor 1950 ca instrument al activității de propagandă a ideologiei comuniste, muzeele au traversat timp de patru decenii o istorie care a înregistrat momentele de relaxare sau de ascuțire a controlului politic asupra culturii. Au oferit perspective și narațiuni asupra trecutului și prezentului artistic, care aveau să fie puse în discuție și deconstruite lent în perioada care a urmat, structura lor dovedindu-se a fi mai curând rigidă. La începutul anilor 1990 sistemul instituțiilor muzeale, etatist și puternic centralizat, cu finanțare tot mai precară, a avut de înfruntat convulsiile și dificultățile tranziției.

Deschiderea muzeelor față de arta contemporană fusese relativ limitată până în 1989, cu mari deosebiri totuși de la un muzeu la altul, acestea depinzând de factorul uman – competența și deschiderea pentru contemporană a celor direct responsabili sau implicați în studierea și expunerea patrimoniului. Un singur muzeu revendica în titulatura sa noțiunea de contemporan – Muzeul de Artă Contemporană din Galați, care a ajuns să dețină și să expună un patrimoniu reprezentativ pentru tendințele novatoare din arta anilor 1970 și 1980. Muzeelor de artă li se repartizau, prin mecanismele Ministerului Culturii, lucrări din expozițiile curente de artă contemporană, fie ele colective sau personale. Un fond bogat, oricât de eclectic, încă prea puțin cercetat până astăzi, se află risipit prin muzeele din țară.

După 1990, în condiții de libertate și în plină restabilire entuziastă a legăturilor cu Occidentul și de racordare la noile practici, medii și tehnologii care au bulversat chiar și convențiile artistice moderniste, mai ales agenda politică și socială a artiștilor tineri își caută o nouă vizibilitate și eficiență. Oficiul de expoziții bucureștean ONDEA, devenit Artexpo/Teatrul Național, împreună cu Fotogaleria GAD, a suplinit parțial nevoia de spații destinate artiștilor contemporani. O alternativă a oferit și Centrul Soros pentru Artă Contemporană (1992), care a făcut posibilă organizarea unor expoziții de anvergură cu un program curatorial explicit și coerent, selectate prin concurs de proiecte, și oferind un model de acțiune culturală în domeniul artelor vizuale. Înființarea Muzeului de Artă Contemporană din București (2001, director Mihai Oroveanu; din 2014 în sediul din Palatul Parlamentului) a reușit, în ciuda polemicilor și a faptului că a fost un proces destul de îndelungat, să-și creeze un profil autentic și să polarizeze scena artistică românească.

 

La o privire rapidă pare evident că muzeele, instituții de consacrare, au fost, în ansamblul lor, reticente la provocările artelor vizuale actuale și la nevoia acestora de repoziționare în societatea de după răsturnarea din 1989. De aceea, inițiativele de succes au fost mai mult individuale, la nivel de interes profesional și bunăvoință sau de entuziasm față de noile practici artistice.

Muzeul de Artă din București a oscilat între respingerea și promovarea artei contemporane. Primul director de după 1989, Theodor Enescu, a considerat că exigențele unei muzeografii superioare, întemeiate pe cercetare exhaustivă, impun serioase limitări, motivând astfel refuzul de a expune artă contemporană. A acceptat totuși funcționarea independentă a Galeriei Catacomba la subsolul Muzeului Colecțiilor, care, prin Fundația Anastasia (Sorin Dumitrescu), a desfășurat un program recuperator al artei sensibile la spiritualitatea creștină.

În perioada 1994-2001, sub un nou directorat, funcționează Departamentul de Artă Contemporană (fondator Ruxandra Balaci), care a organizat în Sala Crețulescu numeroase expoziții de pictură, sculptură, până la instalații multi-media, foto, obiect și asamblaje, ale unor artiști consacrați sau dintre cei mai tineri deja cu un profil pregnant, din generațiile anilor '60-'80 (printre care Ion Bitzan, Horia Bernea, Marin Gherasim,  Ion Grigorescu, Petru Lucaci, Aurel Vlad, Marilena Preda Sânc, Gh. Rasovschi etc.), inclusiv din diaspora (ca Paul Neagu, Radu Dragomirescu, Diet Sayler, Ingo Glass).

Muzeele de artă din vestul țării, Timișoara și Arad, s-au deschis printre primele deopotrivă recuperării tendințelor novatoare din perioada comunistă și recentelor tendințe artistice precum arta video, instalații, performanțe și orientării acestora spre un discurs preponderent etic, politic și social. Ileana Pintilie a organizat în perioada 1991-1993, la Muzeul de Artă timișorean, nu fără o opoziție obstinată din interior, expoziția grupului Sigma (1991), itinerată la București (expoziția Pământul, 1992, finanțată de Ministerul Culturii, cu catalog) și primul festival de performance, Zona (1993). Pe această cale muzeul a încercat, din păcate doar pentru o perioadă foarte scurtă, o nouă raportare la comunitate și la așteptările ei, o revizuire a misiunii instituției muzeale, care devenea, din for de consacrare a valorii artistice, și un loc de mediere și comunicare a unor realități stringente.

Muzeul de Artă din Arad, are un interes constant pentru o muzeologie/curatoriat orientată spre societate, în care experiența directă să înlocuiască vizita pasivă, de la expozițiile din 1994-1996 (Judith Angel) până la mai recentul Media Art Festival (din 2014). La Muzeul Brukenthal de la Sibiu a funcționat din 2007 Galeria de Artă Contemporană unde cele două curatoare, Liviana Dan și Anca Mihuleț, au alternat expoziții ale unor artiști români și străini importanți în paralel cu rezidențe de artiști.

Muzeele din Cluj, Iași, Constanța, Craiova, Târgu-Mureș, Sfântu-Gheorghe, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești Mogoșoaia s-au ilustrat de-a lungul ultimelor trei decenii, timid sau curajos, prin testarea unor modalități curatoriale de reinventare a experienței muzeale și de reinvestire cu sens a fenomenului artistic, fie punctuale, fie mai consecvent dezvoltate. Muzeul de Artă din Cluj, de pildă, a încredințat unor artiști sau teoreticieni de marcă, unii din domenii conexe – Gabor Tompa, George Banu, Ciprian Mureșan – misiunea de a concepe expoziții pornind de la patrimoniul muzeului, un mod interesant de a împrospăta perspectivele și percepțiile, de a comunica cu publicul de pe o altă poziție decât cea a istoricului de artă specialist. Muzeul este astfel în măsură să construiască o istorie a artei diferită de cea canonică și să intre în dialog cu ea.

O abordare singulară și irepetabilă în peisajul muzeologiei post-1989 rămâne Muzeul Țăranului Român, care, deși muzeu de antropologie, a fost conceput de un artist deja renumit la acea vreme, Horia Bernea, cu sprijinul unei echipe de excepție. MȚR s-a impus ca operă de artă totală, ca instalație purtând marca Horia Bernea, prin răsturnarea convențiilor muzeografice curente în numele instituirii unei pedagogii emoționale, nu didactic muzeale. A inițiat cu mult succes un proces de reformulare a statutului muzeului și a legitimării sale sociale, devenind un loc de convivialitate  frecventat și iubit de bucureșteni. Merită salutate orientarea spre artă a unor muzee cu profil atipic, de pildă Muzeul Agriculturii din Slobozia care a știut să reunească  original artă contemporană, patrimoniu artistic țărănesc și patrimoniu industrial, sau implicarea Muzeului de Științe Naturale din Arad în Media Art Festival.

Deschiderea la București a Muzeului de Artă Recentă (2018, director Erwin Kessler), muzeu privat, cu o mică, dar exigentă, expunere permanentă (de la Ion Țuculescu, trecând selectiv prin generația anilor 1960, până la artiști afirmați după 1990, dar și cu artiști străini de notorietate), dinamizează relația artei de azi cu publicul.

Un muzeu de artă contemporană intenționează de ani buni să fondeze și Fundația Anastasia, posesoarea unui patrimoniu de 900 lucrări, prezentat public cu ocazia expoziției Pinacoteca interzisă (MȚR, 2012).

 

Referințe (selectiv):

Magda Cârneci, Artele plastice în România. 1945-1989, Cu o addenda 1990-2010, Editura Polirom, București, 2013;

Experiment în arta românească după 1960. CSAC, București, 1997, catalog. Curator Alexandra Titu;

Adrian Guță, „Arta românească după 1989”, în Arta din România; Din preistorie în contemporaneitate, Editura Academiei Române/Editura Mega, Cluj-Napoca, 2018;

Ileana Pintilie, Acționismul în România în timpul comunismului, Ideea Print, Cluj, 2000.

 

 

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.