Ioana Marinescu

 

DE CE AM SPUS NU

TÂRGURILOR INTERNAȚIONALE DE ARTĂ

 

 

La începutul anilor 2000, galeria H’art dădea tonul vieții culturale, alături de Galeria Posibilă sau Galeria Anaid. Dan Popescu a preluat și a adaptat la mediul local contemporan imaginea galeristului care-și pune pielea în saramură și luptă pentru artiștii săi și pentru condiții de viață mai bune, ale lor și ale operelor de artă. Criticii capitalismului au văzut imediat în imaginea galeristului, pe cea a art dealerului, concentrat asupra pieței de artă și cotelor artiștilor, alte „instrumente” care au fost aclimatizate din mers. Popescu a respins mereu aceste etichete, încercând să îmbrace rolul cvasi-inexistent al unui curator-mecena, care explică și ajută producția artistică, dar având mereu în minte propriile gusturi și criterii.

Lucrurile nu au fost niciodată simple și fiecare luptă câștigată a venit la pachet cu păci subversive, în care câștigătorul nu rămâne cu jumătate din regat și nici nu se însoară cu fata împăratului. Din fiecare încercare au fost lucruri de învățat, care au modelat mai apoi traseul și misiunea galeriei H’art: de la participarea la primul târg de artă internațională (Bologna Arte Fiera 2005, alături de Dumitru Gorzo), primul faliment (după criza din 2008), relocarea strategică (2011) de la un spațiu cu vitrine la stradă într-un apartament la etajul 5 și până la renunțarea completă de a-și mai „vinde” artiștii și sufletul la târguri și expoziții (Volta Art Fair, 2012). Multe voci au spus că „Popescu a înnebunit” sau măcar că e un filosof arogant, care nu vrea să lupte pentru cota artiștilor și că îi condamnă la un destin local tragic. Deciziile lui de a încuraja colecționarii locali și dezvoltarea proiectelor care să permită publicului național și internațional să vadă artă contemporană românească în București se vor dovedi benefice sau nu, în timp.

În 2006 Galeria H’art expunea, alături de Galeria Posibilă, lucrările lui Dumitru Gorzo și ale lui Vlad Nancă. Solidaritatea dintre membrii breslei venea pe fondul unei lipse acute de resurse: de la transportul de opere de artă calificat (care nu exista propriu-zis și care a fost inventat și dezvoltat odată cu aceste participări) până la formulele de asigurare sau împărțirea costurilor de expunere. În comunicatul de presă al evenimentului, concentrat în acea perioadă asupra artiștilor și galeriilor din Estul Europei, se anunța suflul unei „Europe noi(!)”, oportunitățile de a compara idei și de a deschide o nouă piață către circuitul comercial. Dumitru Gorzo expunea pentru publicul italian imagini ale „noului țăran”, în care privea cu ironie și umor satul maramureșean, o combinație de idealism rural și suflul lumii modern. Vlad Nancă prezenta The Flags (2004), o lucrare din două părți, în care simbolurile și culorile erau inversate: steagul Uniunii Europene redat în roșu și galben, secera și ciocanul galbene, dispuse pe un fond albastru.

Sentimentul aventurii și al noilor oportunități nu a fost de lungă durată. Deplasările și participările internaționale presupuneau costuri de proporții, care abia se amortizau (nu neapărat din vânzarea la târguri), uneori în decursul unui an și totdeauna cu sprijinul colecționarilor și pasionaților de artă din România, mai degrabă decât a celor din străinătate. Hoardele de colecționari și curatori, n-au venit însă niciodată sau cel puțin nu la H’art. Iar Dan Popescu nici nu a încurajat înstrăinarea lucrărilor artiștilor pentru sume derizorii. Strategia sa de lungă durată a fost să încurajeze păstrarea lucrărilor în țară și disponibilitatea ca ele să fie în continuare expuse, chiar dacă erau vândute.

Fenomenul participării la târgurile internaționale a fost o practică pe care majoritatea galeriilor nou apărute (Galeria Anca Poterașu – 2011; Zorzini F Gallery – 2012; Mobius Gallery – 2016) și l-au asumat ca atare. „Profesionalizarea” ocupației de artist a început să vină la pachet cu importanța de a expune în afara țării și de a fi prezentat cu lucrări la târguri. Iar această practică este importantă pentru CV și cariera artiștilor: comisiile de acordare a burselor și rezidențelor de creație vor să știe poziția și locul tău pe piață. Desigur, echilibrul dintre comercial și artistic nu trebuie niciodată încălcat, chiar dacă nu există reguli „scrise” în acest sens. Un curator străin trebuie să vadă „cantitatea perfectă” de participare și vizibilitate, ca apoi artistul sau artista să fie redistribuite în jocul cultural al expozițiilor sau bienalelor.

În 2009, selecția pentru Volta Show, din Basel, presupunea lucrări ale lui Ion Bârlădeanu, Florin Ciulache, Alexandru Paul și Raul Ciosici. Era un moment important de expunere internațională a lui Bârlădeanu, recent descoperit de Dan Popescu (la recomandarea lui Ovidiu Feneș). Colajele sale au putut fi văzute în timpul târgului și acest demers a reprezentat un moment de vizibilitate pentru lucrările sale. Dar nici măcar în cazul lui nu au fost o apariție fulminantă. Deși povestea și opera lui Bârlădeanu au atras constant ziariști, curatori și artiști din alte țări, cariera lui s-a construit în etape și cu mult efort, iar participarea la Volta n-a stricat, dar nici n-a ajutat așa cum ar putea părea din exterior. Un an mai târziu, Bârlădeanu a expus la galeria Anne de Villepoix, în Paris, iar din 2016 a început să facă parte din proiectul Museum of Everything, o selecție dedicată artei brute și artiștilor autodidacți.

Participarea galeriei H’art la târgurile internaționale se sfârșește cu ultima experiență de la Volta, în 2012, unde erau prezentate lucrările lui Gili Mocanu, Raul Cio, Anca Mureșan și ale Arantxei Etceverria. Cu un an înainte, în 2011, Dan Popescu își exprimase deja ferm poziția, în legătură cu discuțiile despre piața de artă și viciile ei: „După fiecare târg pe care-l bifez am un sentiment acut de greață și extenuare. Parcă am petrecut o săptămână într-un supermarket. Același sentiment, asezonat cu ceva furie, îl am și în urma vizionării bienalelor de tot felul. Acest sistem de galerii-curatori-bienale-târguri-case de licitații transformă artistul în producătorul propriului său brand, experimentalismul, funcționalitatea artei se transformă în decorum, în gesticulație de tip «fashion». Totul devine un bâlci al deșertăciunilor orchestrat în favoarea noului zeu al comerțului”, explica Popescu.

 

 

Ultima dată la Volta se încheie cu celebra frază: „Art is not in crisis. Art is crisis! I shall have no more art supermakets!”. Dezamăgit de atmosfera mercantilă și prea puțin concentrată asupra artiștilor, Popescu își strânge lucrările cu o zi înainte de finalizarea târgului și scrie pe perete cele menționate anterior. Toți ceilalți galeriști rămân cu gurile căscate și acest demers fură atenția întregului show. Finalul poveștii se încheie cu organizatorii siderați care îl sună, neînțelegând atitudinea de frondă. Li se explică că este un gest artistic și că trebuie să-l privească ca atare. Ei răspund că, într-adevăr, e o poantă bună, dar că este obligat prin contract să rămână până la finalul târgului.

Pandemia și carantina din primăvara lui 2020 au afectat incontestabil lumea artistică. Mai mult decât orice, au fost lovite târgurile de artă, pentru că mobilitatea a fost întreruptă și cash-flow-ul încetinit. Cu toată digitalizarea și optimizările care au venit la pachet, lumea a înghețat pentru o clipă, timp în care și-a reevaluat (poate?) prioritățile. Dacă l-am cita din nou pe Dan Popescu, „Lumea s-a schimbat pentru toată lumea, dar nu și pentru galeria H’art. Noi am avut grijă să ne schimbăm înainte”.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.