După o pauză de două ediții (1984 și 1986) în care România este absentă de la Bienala de la Veneția – pentru că se află sub teroarea închiderii culturale totale – în 1988, ca prin minune, Pavilionul României își deschide porțile, cu o întârziere de zece zile: artistul Napoleon Tiron își joacă nu doar propriul rol, ci și pe acela de curator (adevăratului comisar al expoziției, Dan Hăulică, nu i se dă viza) și critic de artă. Instalează, de unul singur, o expoziție grandioasă tocmai în fragilitatea ei, cu sculpturile sale în spațiu, oameni masivi de lemn și totuși ușori, cu aerul lăsat să treacă prin corpurile lor.
Între această prezență la bienală, care devine un one man show condiționat de contextul politic, și ediția din 1990, dominată de personalitatea lui Mircea Spătaru, un one man show auster, căruia i se imprimă rănile recentei Revoluții române, sunt doar doi ani. Schimbările, de fapt, nu sunt radicale în interiorul pavilionului. Două expoziții sobre, doi artiști consacrați. Dar dacă expoziția lui Tiron e o gură de aer într-un moment al (auto)cenzurii instituite, expoziția lui Spătaru e o expresie a libertății și a eliberării atelierului în postcomunism.
În 1993, Pavilionul trăiește o restaurare prin prezentarea operei lui Horia Damian: emigrat în 1945 la Paris, fusese expus în pavilion într-o expoziție colectivă în 1942. În 1995 e timpul pentru o expoziție colectivă dedicată sculpturii, pe urmele moștenirii lui Brâncuși. În 1997, e timpul pentru o expoziție dublă: Ion Bitzan în interiorul pavilionului, iar Ion Grigorescu în exteriorul acestuia. De asemenea, la sediul Casei Romena di Venezia se deschide o expoziție a tinerei generații de artiști, optzeciștii curatoriați de Adrian Guță.
1999 marchează un punct de cotitură în istoria prezențelor românești, atât la nivel instituțional, cât și în ceea ce privește conținutul propriu-zis al expoziției și deciziile curatoriale. De acum rolurile sunt clare și bine definite. Dacă până atunci eram martorii figurii unice a curatorului (din 1968 până în 1982, Ion Frunzetti, apoi Dan Hăulică – excepție fiind ediția din 1993, curatoriată de Radu Varia), în 1999 este instituit concursul de proiecte pentru alegerea celui care reprezintă România la Bienală. Vom fi martorii unor proiecte foarte diferite din punct de vedere curatorial, dar diferențele și noutatea își fac apariția și la nivelul mediilor artistice. În 1999 vedem expus în pavilion un dublu proiect conceptual, sub semnătura lui Judit Angel: grupul subREAL și Dan Perjovschi. Acesta din urmă intră în vizorul presei internaționale, iar desenele sale pe podeaua pavilionului deschid discuția despre relația privitor-operă de artă. Spectatorii desenelor lui Perjovschi nu mai sunt deloc pasivi, simpla lor prezență în pavilion duce la ștergerea treptată a lucrării, până la pierderea tot mai puternică a înțelesului. Mesajul se topește într-o pastă de necunoscut, ca în celebrul poem Passionément al lui Gherasim Luca, în care cuvintele se adună doar temporar în propoziții cu sens. Vrând-nevrând, dadaismul pare că pune piciorul pe acest pavilion.
Următoarele două ediții, 2001 și 2003, devin reprezentative pentru expunerea pentru prima oară a noilor media: artă video în 2001, și net art în 2003, care se suprapun pe un boom al prezenței noilor media pe scena artistică din România acelor ani.
European Influenza, 2005, marchează un alt moment important, de curatoriat extrem: un Pavilion lăsat gol, cu doar câteva însemne. La scurt timp de la deschidere, pavilionul devine o oglindă în care scena de artă locală nu se recunoaște și răspunde în presă cu atacuri la persoană, care își propun să anuleze proiectul, în timp ce presa internațională îl vede ca pe un „mare gest antiartă”.
Low-Budgets Monuments, 2007, marchează un alt fel de triumf: cel al teoretizării problemei monumentelor printr-un discurs al contra-monumentalizării. Doi ani mai târziu, e timpul pentru o expoziție în colaborare cu un grup de arhitecți, un proiect care discută spațiul expozițional ca „lume pusă pe scenă”, așa cum scrie în catalog curatoarea Alina Șerban. În 2011, Performing History deschide o discuție foarte amplă despre relația, de multe ori tensionată, între curator și artist, un proiect în care, neașteptat, artiștii și-au reapropriat spontan expoziția. Doi ani mai târziu, ne aflăm într-un alt punct culminant al istoriei participărilor României la Bienală: O retrospectivă imaterială a Bienalei de artă de la Veneția, care a rescris istoria Bienalei cu ajutorul corpului și a prezenței sale în spațiu. Zi de zi, oră de oră, în fața publicului se „jucau” lucrări de artă, de la pictură și sculptură oficială până la instalații complicate. Operele de artă se construiau și se topeau la scurt timp, totul sub ochii privitorului.
În 2015, Adrian Ghenie ocupă pavilionul cu o expoziție solo, sobră, clasică. Pavilionul se întoarce la aspectul său interbelic, cu trei încăperi. Imaterialului din 2013 îi ia locul un proiect cât se poate de vizibil, de concret. În 2017, retrospectiva dedicată artistei Geta Brătescu punctează un alt moment esențial: prezența unei artiste atât de complexe într-o viziune solo. Expozițiile personale în Pavilionul României sunt atât de rare în istoria acestuia (1966, 1988, 1990, 1993, 2005, 2015), iar cele dedicate unei artiste absolut absente, până în acest an de referință.
Ne aflăm acum, în 2020, într-un an-fantomă, în care toate evenimentele se anulează, se reconfigurează, se amână. Pandemia globală rescrie istoria, inclusiv pe aceea a instituțiilor de artă. Cea mai recentă prezență a României la Bienală a avut loc în 2019, atunci când Pavilionul a aparținut unui număr de trei artiști. Fiecare a luat în posesie un spațiu (vestibul, pereții pavilionului, podeaua acestuia) și i-a atribuit acestuia un gest sau mai multe. Anul acesta ar fi trebuit să fim martorii unei ediții de bienală de arhitectură. Dar amânarea s-a prelungit, astfel că arhitectura va ocupa Pavilionul în 2021, iar arta se va întoarce în Pavilion abia în 2022.
Până atunci, la final, rămâne valabilă o întrebare, o eternă problemă: ce înseamnă reprezentare națională? Cine e în măsură să „ne” reprezinte cel mai just în Casa României aka Pavilionul României la Bienala de artă de la Veneția? Dacă până în 1989 am fost martorii unor pavilioane „așezate”, cuminți, și direcționate de figura comisarului unic, după acest moment, prezența României își sparge unitatea, devenim spectatorii unor expoziții extrem de diverse, receptate surprinzător în presa locală, dominate uneori de scandal, alteori de o primire mai degrabă ignorantă a publicului. Au fost cazuri când așteptam Leul de Aur ca pe o promisiune niciodată atinsă. Pavilionul României este, după 1990, o oglindă care ne arată uneori altfel decât am vrea să ne vedem. Niciodată așteptările nu reușesc să se armonizeze. Rămâne de văzut ce va urma. E o istorie fără sfârșit.
1990 (ed. a XLIV-a)
Comisar: Dan Hăulică
Artist: Mircea Spătaru
1993 (ed. a XLV-a)
Comisar: Radu Varia; vicecomisar: Coriolan Babeți
Artist: Horia Damian
1995 (ed. a XLVI-a)
Comisari: Dan Hăulică și Coriolan Babeți
Artiști: George Apostu, Ștefan Bertalan, Mihai Buculei, Maria Cocea, Roman Cotoșman, Doru Covrig, Darie Dup, Ovidiu Maitec, Paul Neagu, Ion Nicodim, Neculai Păduraru, Constantin Popovici, Mircea Roman, Napoleon Tiron, Aurel Vlad, Marian Zidaru
Titlu: Moștenirea lui Brâncuși în România
1997 (ed. a XLVII-a)
Comisar: Dan Hăulică; Vicecomisari: Coriolan Babeți, Adrian Guță
(se organizează, pe lângă Pavilionul României, și o expoziție în Casa Romena di Venezia)
Artiști: Ion Bitzan, Teodor Graur, Ion Grigorescu, Iosif Kiraly, Valeriu Mladin, Gheorghe Rasovszky, Sorin Vreme
1999 (ed. a XLVIII-a)
Comisari: Judit Angel (Pavilionul României), Horea Avram (Casa Romena); asistent comisar: Aurora Dediu; comisar de onoare: Dan Hăulică
Artiști: Dan Perjovschi, subREAL (Pavilion); Alexandru Antik, Mircea Florian, Dan Mihălțianu, Nicolae Onucsan, Alexandru Patatics (Casa Romena)
2001 (ed. a XLIX-a)
Comisar: Ruxandra Balaci; asistent comisar: Raluca Velisar; curatori: Ruxandra Balaci, Sebastian Bertalan, Alexandru Patatics
Artiști: Context Network, Gheorghe Rasovszky
2003 (ed. a 50-a)
Comisar și curator: Călin Man; asistenți curator: Raluca Velisar, Adela Văetiși
Organizator: MNAC
Artiști: Călin Man / kinema ikon.
Titlu: Alteridem. Exe.2
2005 (ed. a 51-a)
Comisar: Marius Babias
Artist: Marius Babias
Titlu: European Influenza
2007 (ed. a 52-a)
Comisar: Mihai Pop, Curator: Mihnea Mircan; asistent comisar: Bertha Niculescu
Artiști: Victor Man, Cristi Pogăcean, Mona Vătămanu&Florin Tudor
Titlu: Low-Budget Monuments
2009 (ed. a 53-a)
Comisar: Monica Morariu; curator: Alina Șerban; asistent curator: Livia Pancu
Colaboratori: Alex Axinte, Cristi Borcan, Livia Andreea Ivanovici; project manager: Mirela Duculescu
Artiști: Ștefan Constantinescu, Andrea Faciu, Ciprian Mureșan
Titlu: The Seductiveness of the Interval
2011 (ed. a 54-a)
Pavilion
Curatori: Maria Rus Bojan, Ami Barak; editor catalog: Bogdan Ghiu, în colaborare cu Timotei Nădășanu (IDEA artă+societate)
Artiști: Ion Grigorescu, Anetta Mona Chișa, Lucia Tkacova
Titlu: Performing History
Noua Galerie a Institutului de Cultură și Cercetare
Curatori: Adrian Bojenoiu, Alex. Niculescu
Titlu: Romanian Cultural Resolution – documentar
2013 (ed. a 55-a)
Pavilion
Curator: Raluca Voinea
Artiști: Alexandra Pirici și Manuel Pelmuș
Titlu: O retrospectivă imaterială a Bienalei de artă de la Veneția
Noua Galerie a Institutului de Cultură și Cercetare
Curator: Anca Mihuleț
Artiști: Apparatus 22, Irina Botea și Nicu Ilfoveanu, Karolina Bregula, Adi Matei, Olivia Mihălțianu, Sebastian Moldovan
Titlu: Reflection Centre for Suspended Histories. An Attempt
2015 (ed. a 56-a)
Pavilion
Curator: Mihai Pop; arhitect: Attila Kim
Artist: Adrian Ghenie
Titlu: Darwin’s Room
Noua Galerie a Institutului de Cultură și Cercetare
Curator: Diana Marincu
Artiști: Michele Bressan, Carmen Dobre-Hametner, Alex Mirutziu, Lea Rasovszky, Ștefan Sava, Larisa Sitar
Titlu: Inventing the Truth. On Fiction and Reality
2017 (ed. a 57-a)
Curator: Magda Radu
Artist: Geta Brătescu
Titlu: Apparitions
2019 (ed. a 58-a)
Curator: Cristian Nae
Artiști: Belu-Simion Făinaru, Dan Mihălțianu, Miklos Onucsan
Titlu: Conversații neterminate asupra importanței absenței
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.